Un alt... cantec la care tin foarte mult si pe care-l fredonez de fiecare data cand il ascult.
Tony Bennett - Stranger in Paradise

Lyrics

Take my hand,
I’m a stranger in Paradise
All lost in a wonderland
A stranger in paradise
If I stand starry eyed,
That’s a danger in Paradise
For mortals who stand beside
An angel like you
I saw your face,
And I ascended
Out of the common place
Into the rarest somewhere in space
I hang suspended
Until I know
There’s a chance that you care
Won’t you answer this fervent prayer?
Of a stranger in paradise
Don’t send me in dark despair
From all that I hunger for
But open your angel’s arms
To this stranger in paradise
And tell him that he need be
A stranger no more

Sunt Goooogleee!!!

Am ajuns atat de celebru si de genial incat Google s-a gandit sa se rebranduiasca si sa-mi preia ilustrul nume. Plecati-va capetele AICI!

Armata de Teracota (Terracotta Army)

Descoperita in anul 1974 de cativa tarani chinezi in estul suburbiei Xi'an din provincia chineza Shaanxi, armata de teracota (razboinici, cai si care de lupta) al primului imparat ce a carmuit China unificata, QIN SHI HUANG (259BC - 210BC)
"Shi Huang" inseamna primul imparat, este o forma a artei funerare.

Armata de teracota la care se face referire ca si Armata Qin. Ciopliti acum mai bine 2300 de ani, de catre aproape 700.000 de lucratori chinezi, armata are peste 8000 de soldati, 130 care de lupta, 520 cai si 150 de calareti in marime naturala. Soldatii prezinta detalii incredibile, cum ar fi liniile si amprentele din palma fiecare cantarind aproape 500kg.La nici 2 saptamini inainte sa-i fotografiem si noi, am inteles ca au mai fost scosi la lumina alti cativa zeci de soldati.

Mesaj secret

Faima armatei de teracota s-a raspindit rapid, ea devenind astazi unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din China. Scopul pentru care cei peste 8.000 de razboinici au fost coboriti in uriasul mormint, in urma cu peste 2000 de ani, ramine insa un mister greu de descifrat. Mai mult, el se adinceste pe masura ce studiile avanseaza. Dupa ce arheologii au observat ca figurile razboinicilor din teracota corespund cu forma a zece caractere din alfabetul chinez, s-au conturat si primele teorii potrivit carora armata razboinicilor ar putea contine un mesaj secret.

Expresii faciale cu semnificatie anume

Primele indicii ce sprijina aceasta teorie au iesit la iveala dupa ce arheologii au observat ca forma fetei soldatilor corespunde cu doar zece caractere din alfabetul chinez, acesta fiind compus din 10.516 ideograme. Potrivit cercetatorului francez Maurice Cotterell, autor al mai multor studii despre civilizatii disparute, aceste caractere au fost folosite de imparatul chinez pentru a transmite un mesaj important. Ordinea in care au fost aranjati razboinicii, expresiile lor faciale, chiar si numarul zalelor din armura au o semnificatie anume, care poate fi descifrata numai de cunoscatorii codului secret.

Primul rind

Potrivit lui Cotterell, mesajul are legatura cu eforturile omenirii de a descoperi calea iluminarii. Unul dintre caracterele identificate s-ar traduce prin „priveste cu atentie”, altul semnifica un tunel, coridor acoperit sau pasaj de trecere, iar al treilea inseamna soare. Primul rind de razboinici studiat de Cotterell a furnizat urmatorul mesaj: „Priveste cu atentie la razboinicii din tunelurile acoperite. Citeste intelesul caracterelor in mod diferit, foloseste-ti mintea pentru a intelege povestea care se intinde de la inceputurile lumii si pina acum, o poveste despre Soare si zei”.

Coduri bazate pe numere si masuri

Pe linga codul alfabetic, Cotterell sustine ca a descoperit alte patru coduri in mormintul imparatului, toate bazate pe numere si masuri, preluate de la fenomenele astrologice. El crede ca aceste numere dezvaluie un extraordinar cumul de cunostinte pe care le avea societatea chineza. „Fiecare aspect al armatei razboinicilor de teracota, de la numarul lor si pina la rindurile in care au fost aranjati, poate fi decodificat pentru a avea acces la aceste cunostinte”, sustine Cotterell. Multe dintre numerele codificate au legatura cu personaje mistice. Alte coduri au legatura cu ciclurile revolutiei Soarelui, iar numerele 9 si 6 au o importanta speciala: 999 reprezinta raiul, iar 666 raul sau iadul. Asemeni multor alte vechi civilizatii, imparatul Qin Shi Huang (259-210 i.Hr.) credea ca omul este jumatate zeu (sufletul) si jumatate diavol (trupul). Cheia descoperirii echilibrului si armoniei totale, necesara pentru a scapa din ciclul reincarnarii, se afla in indiciile codificate in armata de teracota, un mesaj de adio al imparatului chinez pentru generatiile viitoare.

Mormint sau palat subteran?

Povestea armatei de teracota incepe in anul 259 i.Hr., cind tinarul imparat Shi Huangdi, fondatorul Marelui Zid chinezesc, accede pe tronul dinastiei Qin, la virsta de 13 ani. Obsedat de moarte, imparatul ordona ridicarea unui urias mausoleu, unde avea sa fie depus corpul sau dupa trecerea in nefiinta. Potrivit legendelor, el a ordonat ca trupul sa-i fie imbracat intr-un invelis de jad incrustat in aur, care sa pluteasca pe un lac de mercur in interiorul unei piramide si sa fie pazit de o armata eterna. O relatare a istoricului chinez Sima Qian dezvaluie ca impresionanta constructie a fost finalizata in 11 ani, de peste 700.000 de supusi, prizonieri de razboi si sclavi. Istoricii cred ca mormintul, neexplorat inca in totalitate, este un palat subteran complet izolat, inconjurat de un model la scara redusa al imperiului chinez, cu munti, vai si lacuri de mercur. Linga imparat se odihnesc trupurile citorva concubine, sacrificate pentru a-i oferi placeri in viata de dupa moarte. Secretul mormintului, al comorilor si armelor sale a fost pastrat prin sacrificarea unui numar enorm de vieti nevinovate. Multi lucratori n-au iesit niciodata vii, fiind prinsi in capcana mai multor usi secrete din interior.

Soldati ordonati

Intregul complex se intinde pe o suprafata de peste 10 kilometri patrati, fiind un adevarat oras subteran, cu palat, ziduri de aparare si chiar un cimitir. Mausoleul in care se afla trupul imparatului este o piramida din pamint, cu inaltimea de 76 de metri, inconjurata de doua ziduri. La circa un kilometru distanta de cele doua ziduri se afla cele patru cavitati unde stau de straja cei peste 8.000 de razboinici de teracota. Armata este dispusa de-a lungul a 11 culoare paralele, avind aproximativ 200 metri lungime si trei metri latime, iar razboinicii sint plasati intr-o ordine de lupta foarte exacta. Fiecare razboinic din lut cintareste peste jumatate de tona. Initial pictati cu nuante de galben, rosu si verde, razboinicii au mai pastrat pina in prezent doar citeva urme vagi de pigmenti. Soldatii sint inalti de circa 1,80 m, unii dintre ei poarta arcuri adevarate, iar generalii au sabii stralucitoare. Sabii despre care se spune ca, la rindul lor, ascund mesaje incarcate de un mister inca de nepatruns.

O armata ciudata

Razboinicii au fost realizati din teracota, pentru ca permitea modelarea lor in marime naturala. Intii era facut corpul, apoi capul si la sfirsit bratele. Corpului, gol pe dinauntru, ii erau atasate miinile si picioarele. Atit timp cit lutul era inca moale, erau sculptate detalii precum fata si hainele. Alte piese precum barba, urechile sau armura erau modelate separat si adaugate mai tirziu. Intreaga statuie, odata terminata, era arsa si apoi colorata cu vopsele vegetale. In intreaga armata nu exista doi razboinici la fel. Teoriile cu privire la aceste deosebiri sint impartite in doua categorii. Primii insista ca figurile din lut se bazeaza chiar pe soldatii din armata lui Qin Shi Huang, in timp ce o alta categorie considera ca razboinicii sint rodul imaginatiei celor ce i-au creat.

Primul imparat

Qin Shi Huang (259-210 i.Hr.) este considerat primul imparat al Chinei pentru ca a reusit, printr-o politica de cuceriri, sa uneasca majoritatea provinciilor ce exista si azi. Oficialii chinezi au declarat ca mormintul marelui imparat nu va fi escavat desi i se cunoaste pozitia. Acest lucru se va petrece numai cind tehnicile de conservare vor progresa semnificativ. Comunitatea stiintifica internationala se intreaba de mult ce spera sa gaseasca chinezii inauntru. Informatii pretioase ne-au ramas de la un istoric ce a trait la aproape 100 de ani dupa moartea lui Qin Shi Huang. „Replicile unor palate, ustensile rare si obiecte minunate au fost aduse pentru a umple mormintul. Mari cantitati de mercur au fost folosite pentru a reproduce Fluviul Galben si Yangtze. Au fost construite in asa fel incit par sa curga”, scria Sima Qian. O expertiza geofizica efectuata in 1980 a indicat intr-adevar urme de mercur sub locul unde se afla mormintul.




Imparatul QIN Shi Huangdi – ca şi faraonul Tutankhamon, Pacal al mayaşilor şi Viracocha din Peru – era un păstrător al ştiinţei solare sacre a anticilor, o ştiinţă care însemna o înţelegere complicată a efectelor Soarelui asupra lucrurilor pâmănteşti, ratei fertilităţii şi personalităţii. Păstrătorii acestei ştiinţe au învăţat că sufletul era nemuritor şi destinat să se transforme în energie stelară, sau să se întoarcă pe pământ, în funcţie de progresul spiritual individual din viaţa fiecăruia. Folosindu-şi modul său de înţelegere unic a cum şi de ce civilizaţiile antice şi-au codificat această ştiinţă extraordinară, Cotterell decodifică mesajul de rămas-bun al împăratului, închis în soldaţii de teracotă – un mesaj care dezvăluie adevăratul scop al vieţii şi natura nepieritoare a sufletului.

Scriu rar.

Scriu rar. Scriu foarte rar in ultma vreme, mai mult pentru a va tine la curent privind lucrurile in care imi investesc timpul (da, shameless self promo). Este posibil ca acest lucru sa se schimbe si sa revin la o frecventa mai mare a articolelor.

Arborele care dăruieşte (The Giving Tree)

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate
formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să
guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea
ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare,
iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar
el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea
cuprins de un val incredibil de fericire.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile
sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale;
cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori
de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să
îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce
în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în
lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale
lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi.
Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi
cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în
afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să
ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu
avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de
bani”.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba
sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a
produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani.
A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul.
Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru.
Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în
care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul,
dar el era foarte fericit.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au
trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri
şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu
un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a
întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani.
Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să
mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai
repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu
se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă.
O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre
el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu
înţelege decât acest limbaj.


de Shel Silverstein (1964)